După pierderea unei persoane dragi, zilele mele păreau lipsite de culoare. Toată lumea îmi spunea că timpul vindecă, dar eu aveam nevoie de cineva care să stea lângă mine, fără să grăbească nimic.
Am găsit sprijin într-o prietenă, în comunitatea bisericii și în discuțiile cu un consilier. Am început să scriu într-un caiet amintirile frumoase și lucrurile pentru care încă puteam fi recunoscătoare. Uneori rugăciunea mea era doar o singură propoziție.
Dorul nu a dispărut. Dar, încet, am putut să râd fără vinovăție și să fac loc unor zile bune. Am înțeles că a merge mai departe nu înseamnă a uita, ci a purta iubirea cu tine.
Am învățat să o iau de la capăt
Când mi-am pierdut locul de muncă, mi se părea că odată cu el pierdusem și rostul meu. Îmi era rușine să le spun celor dragi cât de speriat eram. Într-o seară am cerut ajutor unui prieten și, pentru prima dată după multe săptămâni, n-am mai dus totul singur.
Am început cu pași mici: o plimbare dimineața, o rugăciune sinceră și câte o cerere de angajare pe zi. Nu toate ușile s-au deschis, dar am găsit oameni care m-au ascultat și m-au încurajat. După câteva luni am început un alt serviciu.
Privind în urmă, nu cred că trebuie să fim puternici în fiecare clipă. Pentru mine, curajul a început atunci când am spus: am nevoie de ajutor.